Prin Decizia nr. 68/2017 şi prin considerentele acesteia (obligatorii şi ele, conform practicii CCR – ex. Decizia 1/2014 paragraf 77) CCR îşi depăşeşte rolul constituţional şi produce nişte interpretări foarte periculoase pentru întregul sistem de drept:
– încearcă să blocheze o anchetă penală în curs, pronunţându-se asupra aspectelor care fac obiectul urmăririi penale înainte ca aceasta să fie finalizată şi creează un precedent în acest sens, fiind greu de prevăzut în ce situaţie Ministerul Public va mai putea ancheta fapte săvârşite în legătură cu adoptarea unor Ordonanţe de Guvern sau Ordonanţe de Urgenţă ale Guvernului. Este de reţinut că în faza urmăririi penale la care se ajunsese în momentul pronunţării deciziei, care nu este publică, nu se putea stabili încălcarea atribuţiilor unei alte puteri a statului.
– se substituie puterii legislative prin:
a) extinderea imunităţii parlamentare şi la nivelul miniştrilor,
b) interpretările aduse art. 269 Cod Penal referitor la infracţiunea de favorizare a infractorului
c) modificările implicite ale Legii nr. 115/1999 a răspunderii ministeriale, cu toate că nu a fost sesizată cu privire la neconstituţionalitatea textelor pe care le interpretează.
– se substituie procurorului în evaluarea oportunităţii declanşării urmăririi penale şi, în final, instanţei de judecată care trebuie să se pronunţe asupra dosarului instrumentat de organul de urmărire penală.
– adoptă această Decizia 68/2017 nesocotind consideraţiile Comisiei de la Veneţia care arată că miniştrii trebuie să răspundă penal “în acele câteva şi extraordinare cazuri în care un ministru este suspectat de o încălcare clară a legii”.
Se pare că a eşuat asaltul asupra structurilor justiţiei prin OUG 13/2017 (care urmărea desfiinţarea unora dintre instrumentele aflate în slujba luptei anticorupţie), dar a reuşit prin efectele reziduale ale acestuia, respectiv prin adoptarea acestei decizii.
Comentarii recente